Povestea frunzei

Era toamna târziu. Un copac îşi pierduse toate frunzele mai puţin una, care nu voia cu nici un chip, să se desprindă. Copacul, care o iubea cu adevărat, căuta să o convingă, să-şi facă curaj spunându-i, că aşa trebuie să fie, că asta era soarta frunzelor: să îngălbenească, să se desprindă de copac şi să cadă. Dar ea nu voia în ruptul capului, să se despartă de copac.

A venit iarna şi odată cu ea îngheţul. Frunza tremura şi se zbătea în vânt, de dimineaţa până seara, iar noaptea, nu putea închide nici un ochi, din cauza frigului. Dar n-avea curajul, să se desprindă şi să plece în necunoscut… Îi era frică şi se simţea singură…

Bătrânul copac îi vorbea şi o îmbărbăta:

–Trebuie să-ţi faci curaj! O frunză, care cade şi se aşterne pe pământ, lângă suratele ei, nu piere! Frunzele căzute toamna fac un covor, care ţine de cald pământului şi rădăcinilor, gâzelor, ierbii, florilor… după mai mulţi ani, covorul de frunze devine pământ hrănitor pentru plante… Graţioasă şi aurie cum eşti, ai putea fi culeasă de un copil şi ai putea deveni una din comorile lui.

Auzind aceste cuvinte, frunza simţi un profund fior de emoţie, înţelegând, că acolo jos, era nevoie de ea. La următoarea rafală de vânt, şi a făcut curaj şi s-a desprins, s-a lăsat purtată de vânt şi aşezată la picioarele copacului… lângă suratele ei şi nu s-a mai simţit singură.

Prima zăpadă a acoperit-o, a adormit şi a visat, că a devenit pământ hrănitor, floare, fluture..

Morala: cu toții într-o zi plecăm în lumea mare. Trebuie să avem curaj în fața noului, să nu ne temem de schimbare. Orice progres cere sacrificiu. Unii copii sunt sufocați de protecția părinților. Dar fiecare este importat pentru echipa sa, își are rolul său important în viață.